Sfantul Grigore hosevitul EPISCOPIA ORTODOXĂ ROMÂNĂ A SPANIEI ŞI PORTUGALIEI PAROHIA ORTODOXĂ ROMÂNĂ “SFÂNTUL CUV. GHEORGHE HOZEVITUL” MANZANARES (CR) CALLE DE SAN MARCOS, Nr. 5A Preot paroh: Gheorghe-Cristian Cucul Mobil: 0034 622 562 797

luni, 12 martie 2012

Iubirea absoluta a lui Dumnezeu in vremurile noastre de foamete duhovniceasca

„Un om avea doi fii. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Şi el le-a împărţit averea. Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări. Şi după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă. Şi ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări, şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să păzească porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea. Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune:
Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat. Şi i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Şi a zis tatăl către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; Şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim; Căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească. Iar fiul cel mare era la ţarină. Şi când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri. Şi, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea. Iar ea i-a răspuns: Fratele tău a venit, şi tatăl tău a înjunghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos. Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat. Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat”.( Ev. Luca 15, 11-32)
Un barbat avea doi fii. Parabola infatiseaza cea ce se intampla intre Dumnezeu si om. „Doi” reprezinta principiul multitudinii, si al diversitatii, dar si al opozitiei, incepind de la Cain si Abel.
Fiul mai mic ii spune tatalui: „Tata, da-mi partea ce mi se cuvine din avere”. Si tatal le imparte averea.In greaca pentru „avere” e folosit termenul ousia , adica „fiinta”. Acest fiu isi revendica partea sa din univers, si tatal accepta. Tatal este Dumnezeu, si Dumnezeu vrea ca omul sa fie liber; El l-a creat liber. Dar omul vrea sa se indeparteze, poate s-o faca. Cel mai tanar pleaca, asadar, intr-o tara inderpartata si isi risipeste averea, ducand o viata dezordonata. Fiul sa se afirme si vrea sa o faca departea de Dumnezeu (un Dumnezeu perceput ca un tiran) si doreste sa se implineasca potrivit voii sale. Simtim in spatele acestei atitudini o imgine falsa despre tata; se simte povara unei paternitati pamantesti, apasatoare sau absente.
Fiul isi risipeste fiinta ducand o viata desfranata. Cultura noastra medievala a fost clericala, apoi ea a devenit o cultura a libertatii, dar negand existenta unui Tata tainic, cautand neincetat o experienta tot mai intensa, lipsita de perspective, o fuga in paroxismul drogului sau al consumerismului fara limite. Cand fiul se gandeste sa paraseasca aceasta viata desfranata,se trezeste deja in plina foamete. Noi traim traim astazi intr-o cultura care pare ca se prabuseste, si exista o mare foamete; o foame de sens, de paine, de demnitate.
Atunci fiul se pune in slujba unui om din acele locuri, mai exact devine scalavul acestuia. El se credea un sclav, si de aceea plecase de acasa. Acum se trezeste sclav cu adevarat si este silit sa pazeasca porcii. In Biblie, porcii sunt animale necurate si  simbolizeaza lumea aceasta, si nu lumea creatiei lui Dumnezeu, aceasta lume, inteleasa ca o impletitura de iluzii, hipnoze, o lume a unei foame nestiute.
Isi vine in fire, doreste sa manance fie chiar si roscove, dar nimeni  nu-i da. Roscovele sunt o hrana denimic pentru om, numai copii le mananca in joaca (tuturor copiilor din regiunile mediteraneene le place sa manance roscove,care sunt pe jumatate fructe, pe jumatate dulciuri), dar nici de ele nu are parte.
Atunci se regaseste pe sine. Se produce o maturizare. Poate ca este pe cale de atrece de la umilire la umilinta, si se hotareste sa se intoarca la tatal sau. Nu se hotaraste sa se intoarca la tatal sau din iubire pentru el, ci pur si simplu ca sa capete de mancare. Si-si pregateste un mic discurs plin de umilinta; „Tata, am gresit la cer si inaintea ta si nu mai sunt vrednit sa ma numesc fiul tau. Fa-ma ca pe unul din argatii tai” Nu am ajuns inca la credinta ca relatie personala (caci credinta inseamna o legatura personala, incredere), sii suntem la stadiul credintei ca morala, din categoria sentimentelor pioase, sau ca metoda psihologica de reconciliere, de pacificare, pentru a ne simtii mai bine. Fiul cel tanar nu a ajuns inca la inima adevarului; nu a descoperit ca este o persoana constituita din iubirea tatalui. Aceasta este oarecum situatia in care se afla cultura noastra contemporana:  deriziunea, strigatul venit din adancul sufletului, dar si cautarea de remedii psihologice, de tip new age. In cele din urma insa, pleaca si se intoarce inapoi la tatal sau. Atunci, toate rationamentele sale, toate metodele sale, temerile, micile lui discursuri, totul este rasturnat de iubirea tatalui, o iubire care pentru noi ia numele lui Hristos. Pe Golgota, Hristos a simtit: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit” (Matei 27,46)
Si Tatal L-a inviat pe Hristos, si Hristos ne-a inviat pe noi odata cu El. Pe cand fiul era inca departe ( si noi vom fi tot timpul departe, prea departe), tatal il zareste si este cuprins de o mare mila. Iata adevarata paternitate, jertfelnica, eliberatoare. Iisus ne dezvaluie ca abisul Tatalui este un abis de iubire, din care izvorasc pentru noi libertatea si iubirea. Tatal alearga in intampinarea lui, il cuprinde in bratele sale si-l tine asa timp indelungat.
Am putea pune in acest punct o intrebare usor malitioasa: este oare aceasta atitudinea Bisericii astazi fata de modernitate? Vedem ca tatal nu ia aminte la cele ce fiul ar vroii sa-i spuna, si-l pofteste sa se bucure; ii da cel mai frumos vesmant, vesmantul vesniciei; ii da inelul, care este pecetea filiatiei. Ii da incaltaminte, caci fiul avea nevoie de ea. Exista un tablou splendid al lui Rembrandt, care infatiseaza intoarcerea fiului risipitor; sandalele pe care el le poarta se rup si se desprind, asa ca ajunge acasa cu picioarele goale. Dumnezeu nu este Dumnezeul fricii. El nu cere sa ne descaltam inaintea lui, ca Moise in fata rugului aprins. Dimpotriva, El ne da incaltaminte. Sa ne gandim la toate parabolele evanghelice despre ospatul de nunta, cand stapinul casei porunceste sa fie poftita toata lumea, cei buni si cei rai, numai sa aiba haina de sarbatoare. Aici, Dumnezeu in persoana ne imbraca cu vesmint de sarbatoare. Aceasta este taina mortii si a Invierii. Iar sarbatoarea, fiecare sarbatoare, nu este decat reflectarea vestirii si a cautarii Sarbatorii Sarbatorilor: Pastele. Totul devine de-acum inainte un semn al iubirii Tatalui, si adesea noi simtim lumea ca pe o sarbatoare. Lucrul acesta nu ne impiedica sa-i iubim pe cei saraci, pe cei nefericiti; dimpotriva, cu cat bucuria din inima noastra este mai profunda,cu atat suntem mai capabili sa luam aminte la suferinta celorlalti.
Aceasta parabola s-ar putea opri, in mod grandios, aici: dar iata ca se iveste un personaj neasteptat: fratele mai mare. El nu vrea sa intre; este cuprins de manie, o manie de sluga, si , in fond, de pizma. El vrea sa se socoteasca cu tatal si refuza sa ia parte la bucuria fratelui sau. Nu poate intelege revarsarea imbelsugata si gratuita a iubirii.
Iata ca inca o data, tatal iese, paraseste petrecerea si il roaga sa intre: ”Toate ale mele ale tale sunt”, dar el tot nu intra. Fratele mai mare este un credincios ateu. Se intampla sa nu recunoastem decat propriul sistem de referinta, sa pretindem ca detinem adevarul si, in consecinta, sa fim nevoiti sa-i demascam sau sa-i respingem pe ceilalti. Si totusi, singura concluzie valabila pentru cei doi fii, adica pentru toti oamenii, crestini sau necrestini, este Pastele. Pastele este totul. Este rasplata absoluta, caci viata este absoluta. Iar darul nu poate fi diferit, nu poate fi mai mic sau mai mare, caci este deja plinatate, este deja totul. Trebuie sa participam la sarbatoare, trebuie sa ne bucuram, pentru ca, iata, mortii revin la viata, cei rataciti afla iarasi drumul cel bun, pentru ca Hristos a inviat.

Vasile Tomoiaga

Extras din "Repere spirituale pentru omul de azi" de Oliver Clément

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu